EGOISMUL

     

Un jurnalist şi filozof francez, Andre Frossard, spunea într-una din lucrările sale ca "Egoismul este unul dintre cei mai mari inamici ai fericirii umane". Egoistul se crede centrul universului. Totul trebuie să graviteze în jurul lui, când vrea el, cum vrea el. Pentru un egoist, ceilalţi nu pot trăi cum vor ei, ci cum vrea el. Fără să se gândeasca la ceilalţi, nu îi poate inţelege. Nu poate înţelege că poate au alte dorinţe, alte nevoi. Cei ce trăiesc cu un egoist, sfârşesc prin a se îndepărta de el. Fiindcă cu toţii vrem să existăm, vrem să fim acceptaţi si iubiţi pentru ceea ce suntem. Vrem să fim respectaţi în complexitatea fiinţei noastre iar egositul nu este capabil să facă asta. Mai trist este că egositul nu-şi dă seama că e egoist. Rămânând singur, nu îşi pune problema că anumite lucruri s-au produs din cauza lui, că anumite incapacităţi i-au făcut pe ceilalţi să se îndepărteze de el. El are întotdeauna dreptate. Nu poate să iasă din sine, să se privească, să analizeze. După el, ceilalţi greşesc constant.( ce ironie, nu ?) . 

Când ceilalţi se îndepărtează de el, se simte frustrat şi se victimizează. Nu înţelege de ce se simte rău. Nu poate să se gândească că se simte aşa fiindcă e singur. Că este om şi are nevoie de ceilalţi. Că asta e natura umană. Că de-asta trăim inconjuraţi de oameni. Că trebuie să trăim cu ei. Că avem nevoie unii de ceilalţi, că nu putem trăi singuri şi chiar dacă trăim, trăim prost. şi pentru a trăi cu ceilalţi, trebuie să îi putem lua în calcul şi pe ei, nu numai ca satisfăcători ai nevoilor noastre. Şi că nu putem să facem celorlalţi lucruri care nu ne plac nouă (cum spune proverbul). Că în definitiv nici nu-i dificil dacă ne gândim la acest lucru înainte să întreprindem o anumită acţiune. Dintr-o dată totul devine foarte simplu. Ceilalţi sunt oameni ca şi noi şi nimănui nu-i place să stea lângă cineva lângă care nu simte că trăieşte.
Căruia nu îi pasă de problemele tale, de frământările tale.
Lângă cineva lângă care te simţi singur.
Şi este foarte trist să fii singur.

Orice patimă porneşte de la egoism, de la faptul că te vezi centrul tuturor lucrurilor. De aceea şi spun mulţi Sfinţi Părinţi că rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de sine.
De altfel, Sfinţii Părinţi numesc şi alte patimi ca fiind rădăcină a toate relele, cum ar fi mândria, iubirea de argint, slava deşartă. Însă prin aceasta nu se contrazic pe ei înşişi sau unii pe alţii, pentru că toate aceste mari boli ale sufletului sunt strâns unite una de alta, şi nu le poţi cu uşurinţă despărţi între ele.
Toate aceste patimi au în comun faptul că omul, pe care îl stăpânesc, îşi întoarce ochii sufletului numai spre sine, se vede numai pe sine iar pe ceilalţi oameni îi consideră obicte care populează lumea sau unelte prin care îşi atinge scopul.
Egoistul nu se gândeşte la binele celuilalt, nu se gândeşte să interfereze cu oamenii, ci calculează numai cum ar putea trage foloase de pe urma contactelor cu semenii săi. El nu este antropocentrist, aşa cum adesea pretinde, ci pur şi simplu egolatru. Nu este credincios, nu se închină prea des la Dumnezeu sau deloc, pentru că în locul lui Dumnezeu se pune pe sine, egoul propriu.

Ba chiar de multe ori i se pare că e iubitor de oameni şi mărinimos, dar el nu vede lucrurile decât la dimensiunea redusă a universului său interior ipso-centric. Egoismul este o luptă făţişă cu Dumnezeu, un refuz al alterităţii şi o încarcerare de sine fără ieşire, un iad sigur, pentru cine nu înţelege capcana singurătăţii veşnice pe care şi-o întinde singur.

Proştii sunt înzestraţi cu o sculă care ţine loc de inteligenţă: şiretenia.
Într-adevăr, omul este un ghem de întrebări. Să fii prost, egoist şi să ai o sănătate bună sunt trei cerinţe pentru a fi fericit, deşi dacă prostia lipseşte celelalte nu mai contează.
Nu ştiu câţi dintre voi realizaţi doza de egoism din voi.
Eu unul, încercând să fiu altruist, am realizat că sunt nimic altceva decât un egoist. Pe cine am ajutat, în orice fel, am aşteptat măcar un “mulţumesc” de la el. Dacă nu a venit, m-am lăudat. Nu am realizat nimic. Am pierdut mai mult decât am câştigat. Aici, mă refer în special, la capitolul iubire. Nu ştiu câţi sunt capabili să doneze iubire absolută fără a primi nimic în schimb. Probabil nu mulţi. Am fost şi rămân un egoist. Dar cel puţin o recunosc. Iar greşeala recunoscută e pe jumătate iertată. Am iubit, iubesc şi probabil se va propaga undeva în timp sentimentul sublim. Am făcut greşeli, multe. Suntem muritori, deci suntem supuşi greşelii. Unii se fac că iartă, alţii se fac că se îndreaptă. Pe măsură ce creştem, descoperim că până şi persoana care nu trebuia să te dezamăgească vreodată, probabil o va face. E mai bine să fii pesimist. Pesimismul este expresia metafizică a lucidităţii. Am greşit şi eu. Omul trebuie să sufere. Când nu are motive reale, inventează unele. Toţi suntem sortiţi greşelii. Am avut încredere că oamenii se pot schimba. Einstein a dat o definiţie nebuniei: “să faci acelaşi lucru iar şi iar aşteptându-te ca rezultatul să fie diferit”. 
Am iubit. A iubi înseamnă a suferi şi cum mulţi fug de suferinţă puţini ştiu să iubească. Nu regret nimic. Dacă am învăţat ceva în viaţa asta scurtă şi murdară, asta este. Să nu regret. Trebuie să învăţăm din greşeli, nu să ne descurajăm. Nu plânge pentru că s-a terminat, zâmbeşte pentru că s-a petrecut.
Nu lăsa visele să piară, pentru că dacă visele mor, viaţa nu este decât o pasăre cu aripi rupte care nu mai poate să zboare.