EFEMERELE

  Probabil multă lume cunoaşte sensul cuvântului efemer. Originea acestui cuvânt provine din limba franceză. Sensul acestui cuvânt e unul simplu şi binecunoscut. Ceea ce nu cunoaşte toată lumea, este insecta cu numele de EFEMERĂ. Este o larvă care trăieşte în apă 2-3 ani, în această perioadă metamorfozându-se. În serile de vară, vedem adeseori deasupra apelor roind nişte gâze care zboară într-o parte şi alta, se lasă pe oglinda apei şi se ridică iarăşi direct în sus. Dacă prindem vreuna, vom vedea că este o insectă mică, fragilă, cu aripi lungi şi transparente, al cărui corp se termină cu trei fire subţiri şi lungi. Sunt efemerele gâze "de o zi" care au ieşit din apă să joace jocul de nuntă şi, după o viaţă în care soarele nu răsare de două ori ,mor. La sfârşit, efemerele cad în apă cu miliardele.

        Viaţa e oricum scurtă pentru toţi locuitorii acestui pământ. Mai contează că trăieşti doar o zi, un an sau chiar mai mult? Nu cred. Ceea ce trebuie învăţat de la natură, din care facem parte de altfel, este că există o ordine firească a lucurilor. Mulţi sunt acei metafizicieni care au căutat, uneori o viaţă întreagă, să găsească sensul vieţii. Sensul vieţii este diferit, ţine de fiecare specie şi individ în parte. Nici măcar două picături de rouă aflate pe aceeaşi frunză nu pot fi identice. Dar, uitându-te totuşi la natură, poţi să aflii câte ceva. Iar în felul acesta să-ţi poţi forma o idee. Imaginaţi-vă cum ar fi dacă ai sta în burta mamei 2-3 ani, iar când în sfârşit ieşi, să nu poţi vedea de două ori răsăritul. Fiecare gândeşte în felul lui, la întrebarea „ce ai face dacă ai ştii că ai decât o zi de trăit?” Nu cred că sunt mulţi care să fie de acord cu acele mici insecte. Omul prin definiţie e un egoist. Probabil fiecare se gândeşte ce ar putea să facă să se simtă bine în acel moment, de parcă am putea părăsi lumea asta cu fericirea în suflet. Nu sunt mulţi altruişti în viaţă pe lângă noi. Iar, în timp, natura egoistă a celorlalţi le contaminează inevitabil sufletul. Omul când vede o astfel de gâză se supără şi încearcă să o îndepărteze sau să o distrugă. Câţi sunt cei care apreciază dăruirea acestei mici insecte? Pariez bani grei că nu sunt mulţi. Probabil un număr nu prea mare de entomologi. Tu câţi cunoşti? 
     N-am înţeles niciodată de ce omul se naşte cu răutate în suflet. Nici nu cred să înţeleg vreodată. E predestinat să facă rău şi să-i rănească pe cei din jurul său. Probabil mă voi întreba toată viaţa. Spre deosebire de acele insecte, noi trăim puţin mai mult. Acesta este norocul societăţii umane. Dacă am trăi decât o zi, nimeni nu s-ar mai gândi la ceea ce e sfânt, la datoria noastră pe pământ. Toţi ar trăi ultima clipă la fel. Nu i-ar interesa clipa următoare. În felul acesta societatea ar dispărea destul de repede. Dacă e cineva care nu e de acord cu ceea ce am scris şi gândesc, îl rog să posteze contrariul. Sper să pot fi combătut. E o viziune sumbră. Îmi aduc aminte că, cu mult timp în urmă, în copilărie, am auzit un epitaf superb:
  „Plângând tu te-ai născut pe-acest pământ,
  Cei ce te-au aşteptat, te-au aşteptat râzând.
  Iubeşte ca atunci când te vei stinge,
  Râzând să-i părăseşti pe-acei ce te vor plânge.”
  Îmi călăuzeşte paşii, iar cu toată răutatea umană din jurul meu, continui să zâmbesc. Nu o să renunţ să fiu darnic, nu o să-mi pierd speranţa că voi întâlni fericirea şi nici nu mă voi răzbuna pe cei care mi-au făcut rău. Chiar dacă iertarea e un atribut divin, chiar dacă cei care mi-au făcut rău nu şi-au cerut scuze, eu iert…