Nu rata ZIUA NAŢIONALĂ

Fii român!!!

Asta e viaţa!!!

       Nu am putut decât să o iubesc. Nu am fost crescut altfel. Am greşit de multe

ori în relaţia cu ea. Nici nu mai contează cum s-a purtat cu mine. Poate o meritam. Ceea ce e cel mai important e faptul că, deşi ne-am despărţit definitiv, încă mai ţin la ea. O iubesc şi doare de fiecare dată când trec pe stradă pe lângă ea şi nu pot zice nimic, pentru că oricum ar fi în zadar. N-aş reuşi nicicum să schimb ceva, pe ea sau trecutul nostru. Indiferent de cât doare, ştiu ce am de făcut. Mă voi ţine de promisiuni, iar visele create împreună, se vor materializa în ceea ce ţine de mine. Îmi pare rău că am crezut că te poţi schimba. Eu am făcut-o pui. Sper să o duci mai bine ca mine. Oricum arăţi extraordinar, ceea ce înseamnă că îţi merge mult mai bine decât atunci când erai cu mine. Ai grijă de tine!!! Te iubesc şi te voi iubi mereu...

NEMURITOAREA PASĂRE PHOENIX

         Pasărea Phoenix (grecescul Φοῖνιξ, phoínix, uneori Phönix) este o pasăre mitică, care posedă proprietatea de autoincendiere periodică şi regenerarea din propria cenuşă. Este considerată a fi o pasăre oraculară. Are o longevitate extraordinară, ce diferă de la autori la autori, unii afirmând că trăieşte de la 500 la 13.000 de ani. Este singura din specia ei, deşi nu se poate reproduce. Atunci când lunga sa viaţă este pe terminate ea îşi simte sfârşitul, aceasta îşi face un cuib din plante aromatice şi tămâie; dă foc apoi cuibului, se întinde, arzând odată cu cuibul, iar din cenuşa sa se formează o altă pasăre. Noua pasăre o îngroapă pe cea precedentă, punându-i rămăşiţele într-un înveliş de smirnă şi tămâie in formă de ou şi ducându-le la sanctuarul din Heliopolis. 
          În mitologia greacă, pasărea alegorică ce renăştea din propria cenuşă, seamănă ca formă cu vulturul, dar se deosebeşte de acesta prin penajul splendid colorat, cu pete de purpură şi aur(două culori nobile şi cu o evidenţă a semnificaţiei simbolică), ceea ce o face mai frumoasă decât cel mai minunat păun. Hesiod afirmă că durata de viaţă a păsării Phoenix este de 957 de ani. În lucrarea ”Istorii”, Herodot descrie Phoenixul ca având pene aurii şi roşii, apărând în Egipt o dată la 500 de ani, când îi moare tatăl:
 „pornind din Arabia, îşi transportă tatăl, învelit în smirnă, până la Templul Soarelui, unde îl înmormântează. Şi îl cară astfel: întâi face din smirnă un ou atât de mare cât îl poate duceş apoi încearcă dacă e în stare să-l poarte. După această probă, ăşi bagă tatăl înăuntru după ce mai înainte a scobit oul, după aceea astupă tot cu smirnă gaura prin care şi-s introdus tatăl în ou. Chiar şi cu pasărea-tată în ou, greutatea oului nu se schimbă.”
         În ”Idile”, Claudius Claudianus portretizează pasărea Phoenix:
 „Ochii săi scânteiează de o lumină tainică, în jurul gâtului penele îi strălucesc ca flacăra, deasupra capului are o creastă roşie al cărei vârf luceşte ca o stea şi revarsă în întunericul nopţii o lumină senină, picioarele îi sunt roşii ca purpura de Tyr, un cerc de azur îi învăluie aripile, iar partea superioară îi este împodobită cu pene aurii.”

          În unele mituri cosmogonice egiptene, pasărea Benu este fiinţa cea mai bătrână de pe lume. Când prima bucată de pământ ieşise din apele întunecate ale Haosului, strălucitoarea pasăre Benu coborâse pe movila primordială. Ţipătul ei era primul sunet auzit vreodată. Cele mai timpurii referiri la pasărea Benu o descriu ca fiind o codobatură galbenă, dar ulterior va fi prezentată ca un bâtlan.
         Termenul de benu provine dintr-un verb de origine egipteană, care are sensul de "a răsări" , "a străluci". Se poate ca iniţial pasărea benu să fi fost identificată cu Venus ca Luceafărul de Dimineaţă, fiind astfel precursorul reînnoirii creaţiei în zorii zilei. Ţipătul păsării benu reprezintă punctul când timpul începuse. Totodată, ea era pasărea care anunţa sfârşitul timpului şi reîntoarcerea în lumea haosului.
         În Textele de la Piramide, pasărea benu este asociată cu zeul creator al Soarelui. La Heliopolis, centrul închinării solare, pasărea s-ar aşeza pe piatra de benben (un obelisc primitiv) sau în ramurile unei salcii sacre. Când faraonii ar ajunge la o perioadă de domnie de 30 de ani, aceştia rugau pasărea sacră să le reînnoiască puterea şi vitalitatea.
         Zeii Ra şi Osiris pot fi identificaţi cu pasărea benu, expresie a "cunoaşterii secrete" corelate cu cei doi zei. Ca manifestare a lui Osiris, pasărea benu conduce spiritele celor morţi prin pericolele lumii subterane. Unele vrăji din Cartea Morţilor invoca transformarea morţilor în păsări benu, pentru a putea călători liber între cele 2 lumi.
         Se pare că pasărea benu a fost prototipul mitului clasic al păsării Phoenix, creatură unică pe Pământ, neavând semeni. În sec 5 i.Hr, Herodot afirmă că a vizitat Heliopolisul şi că i se povestise despre o pasăre grandioasă numită Phoenix. Aceasta era colorată în auriu şi purpuriu, iar pasărea vizitase templul soarelui la Heliopolis odată la 500 de ani, cărând cenuşa părintelui ei într-un ou de smirnă. Se presupune că din acest ou va ieşi următoarea pasăre Phoenix. Astfel, grecii adoptă pasărea Phoenix ca emblemă a ciclurilor vieţii şi ale morţii, a eternelor renaşteri din propria cenuşă.

        În mitologia chineză există o fiinţă fabuloasă, asemănătoare Phoenixului. În opera anonimă ”Shan hai jing” (”Cartea munţilor şi mărilor”), ni se prezintă perechea de phoenicşi numită ”fenghuang”:”feng” este masculul, iar ”huang” este femela. Deşi pereche, Phoenixul chinez este tratat ca o singură pasăre, având o semnificaţie superioară şi rang imperial.
      Fenghuang este descrisă în enciclopedia chineză ”Shou weng” (”Explicarea semnelor”) din secolul I e.n astfel: ”fenghuang are cioc de cocoş, guşă de rândunică, gât de şarpe, pe trup desene ca de dragon, coadă de peşte; din faţă arată ca o lebădă, din spate ca un unicorn, iar spinarea pare de broască ţestoasă.” Apariţiile acestei păsări sunt foarte rare, iar orice apariţie a acesteia este semnul instaurării unei păci magnifice în lumea subcelestă.

EGOISMUL

     

Un jurnalist şi filozof francez, Andre Frossard, spunea într-una din lucrările sale ca "Egoismul este unul dintre cei mai mari inamici ai fericirii umane". Egoistul se crede centrul universului. Totul trebuie să graviteze în jurul lui, când vrea el, cum vrea el. Pentru un egoist, ceilalţi nu pot trăi cum vor ei, ci cum vrea el. Fără să se gândeasca la ceilalţi, nu îi poate inţelege. Nu poate înţelege că poate au alte dorinţe, alte nevoi. Cei ce trăiesc cu un egoist, sfârşesc prin a se îndepărta de el. Fiindcă cu toţii vrem să existăm, vrem să fim acceptaţi si iubiţi pentru ceea ce suntem. Vrem să fim respectaţi în complexitatea fiinţei noastre iar egositul nu este capabil să facă asta. Mai trist este că egositul nu-şi dă seama că e egoist. Rămânând singur, nu îşi pune problema că anumite lucruri s-au produs din cauza lui, că anumite incapacităţi i-au făcut pe ceilalţi să se îndepărteze de el. El are întotdeauna dreptate. Nu poate să iasă din sine, să se privească, să analizeze. După el, ceilalţi greşesc constant.( ce ironie, nu ?) . 

Când ceilalţi se îndepărtează de el, se simte frustrat şi se victimizează. Nu înţelege de ce se simte rău. Nu poate să se gândească că se simte aşa fiindcă e singur. Că este om şi are nevoie de ceilalţi. Că asta e natura umană. Că de-asta trăim inconjuraţi de oameni. Că trebuie să trăim cu ei. Că avem nevoie unii de ceilalţi, că nu putem trăi singuri şi chiar dacă trăim, trăim prost. şi pentru a trăi cu ceilalţi, trebuie să îi putem lua în calcul şi pe ei, nu numai ca satisfăcători ai nevoilor noastre. Şi că nu putem să facem celorlalţi lucruri care nu ne plac nouă (cum spune proverbul). Că în definitiv nici nu-i dificil dacă ne gândim la acest lucru înainte să întreprindem o anumită acţiune. Dintr-o dată totul devine foarte simplu. Ceilalţi sunt oameni ca şi noi şi nimănui nu-i place să stea lângă cineva lângă care nu simte că trăieşte.
Căruia nu îi pasă de problemele tale, de frământările tale.
Lângă cineva lângă care te simţi singur.
Şi este foarte trist să fii singur.

Orice patimă porneşte de la egoism, de la faptul că te vezi centrul tuturor lucrurilor. De aceea şi spun mulţi Sfinţi Părinţi că rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de sine.
De altfel, Sfinţii Părinţi numesc şi alte patimi ca fiind rădăcină a toate relele, cum ar fi mândria, iubirea de argint, slava deşartă. Însă prin aceasta nu se contrazic pe ei înşişi sau unii pe alţii, pentru că toate aceste mari boli ale sufletului sunt strâns unite una de alta, şi nu le poţi cu uşurinţă despărţi între ele.
Toate aceste patimi au în comun faptul că omul, pe care îl stăpânesc, îşi întoarce ochii sufletului numai spre sine, se vede numai pe sine iar pe ceilalţi oameni îi consideră obicte care populează lumea sau unelte prin care îşi atinge scopul.
Egoistul nu se gândeşte la binele celuilalt, nu se gândeşte să interfereze cu oamenii, ci calculează numai cum ar putea trage foloase de pe urma contactelor cu semenii săi. El nu este antropocentrist, aşa cum adesea pretinde, ci pur şi simplu egolatru. Nu este credincios, nu se închină prea des la Dumnezeu sau deloc, pentru că în locul lui Dumnezeu se pune pe sine, egoul propriu.

Ba chiar de multe ori i se pare că e iubitor de oameni şi mărinimos, dar el nu vede lucrurile decât la dimensiunea redusă a universului său interior ipso-centric. Egoismul este o luptă făţişă cu Dumnezeu, un refuz al alterităţii şi o încarcerare de sine fără ieşire, un iad sigur, pentru cine nu înţelege capcana singurătăţii veşnice pe care şi-o întinde singur.

Proştii sunt înzestraţi cu o sculă care ţine loc de inteligenţă: şiretenia.
Într-adevăr, omul este un ghem de întrebări. Să fii prost, egoist şi să ai o sănătate bună sunt trei cerinţe pentru a fi fericit, deşi dacă prostia lipseşte celelalte nu mai contează.
Nu ştiu câţi dintre voi realizaţi doza de egoism din voi.
Eu unul, încercând să fiu altruist, am realizat că sunt nimic altceva decât un egoist. Pe cine am ajutat, în orice fel, am aşteptat măcar un “mulţumesc” de la el. Dacă nu a venit, m-am lăudat. Nu am realizat nimic. Am pierdut mai mult decât am câştigat. Aici, mă refer în special, la capitolul iubire. Nu ştiu câţi sunt capabili să doneze iubire absolută fără a primi nimic în schimb. Probabil nu mulţi. Am fost şi rămân un egoist. Dar cel puţin o recunosc. Iar greşeala recunoscută e pe jumătate iertată. Am iubit, iubesc şi probabil se va propaga undeva în timp sentimentul sublim. Am făcut greşeli, multe. Suntem muritori, deci suntem supuşi greşelii. Unii se fac că iartă, alţii se fac că se îndreaptă. Pe măsură ce creştem, descoperim că până şi persoana care nu trebuia să te dezamăgească vreodată, probabil o va face. E mai bine să fii pesimist. Pesimismul este expresia metafizică a lucidităţii. Am greşit şi eu. Omul trebuie să sufere. Când nu are motive reale, inventează unele. Toţi suntem sortiţi greşelii. Am avut încredere că oamenii se pot schimba. Einstein a dat o definiţie nebuniei: “să faci acelaşi lucru iar şi iar aşteptându-te ca rezultatul să fie diferit”. 
Am iubit. A iubi înseamnă a suferi şi cum mulţi fug de suferinţă puţini ştiu să iubească. Nu regret nimic. Dacă am învăţat ceva în viaţa asta scurtă şi murdară, asta este. Să nu regret. Trebuie să învăţăm din greşeli, nu să ne descurajăm. Nu plânge pentru că s-a terminat, zâmbeşte pentru că s-a petrecut.
Nu lăsa visele să piară, pentru că dacă visele mor, viaţa nu este decât o pasăre cu aripi rupte care nu mai poate să zboare. 

MANIPULAREA

        Ce este manipularea? Este cea mai rafinată şi cea mai inteligentă armă prin care poţi obţine ce vrei…
Ştiţi povestea de manipulare care apare în toate manualele, cu cei doi călugări, unul mai tânăr, altul mai bătrân. Amândoi au acelaşi viciu, fumează, lucru interzis de regulamentul mânăstirii. Ei trebuie să ceară permisiunea şefului mânăstirii să fumeze.
       A doua zi când se reîntâlnesc, numai călugărul bătrân continuă să fumeze.
      Cum se face, îl întreabă cel tânăr, adică ţie ţi-a dat voie să fumezi? De ce eu nu am voie?
      Cel bătrân îl întreabă : Cum ai formulat cererea?
      L-am întrebat dacă în timp ce mă rog pot să şi fumez ... şi mi-a interzis în mod categoric asta.
     Asta-i toată diferenţa, îi răspunde călugărul bătrân, eu l-am întrebat dacă în timp ce fumez pot să mă şi rog!
    Trecând de la poveşti la istorie, cea mai clasică dintre manipulări aparţine lui Benjamin Franklin. Franklin, când era senator, a observat că un alt senator i se opune mereu la orice proiect propus. Ce face el? Îi cere împrumut acestui coleg senator o carte pe care acesta o avea. O returnează la scurt timp, îi multumeste acestuia şi după aceea observă că respectivul senator nu mai este atât de pornit împotriva propunerilor pe care le face.

    E paradoxal.
    Noi considerăm că suntem recunoscători unei persoane care ne-a făcut un favor. Paradoxul manipulării este că nu noi suntem recunoscători cuiva care ne-a făcut un serviciu, ci că cel care ne-a făcut serviciul continuă să ne facă servicii.
    Este motivul pentru care sunteţi întrebaţi adesea cît este ceasul: pentru că o metodă de manipulare spune că: o acţiune pe care o faci o dată te predispune la alte acţiuni pe care urmează să le faci.
    Conform acestei teorii dacă apuci să spui un da ai toate sansele să continui să spui da.
    Sunt foarte multe metode de manipulare pe care ar trebui să le ştim nu numai pentru a le folosi, cît mai ales pentru a nu cădea în capcana lor !!!
    De ce spun asta? Simplu. Eu am manipulat, sfârşind prin a fi manipulat la rândul meu. Unul din principiile de bază ale fizicii spune că orice acţiune are şi o reacţiune. Din propria mea experienţă, vă pot spune că este adevărat. Ceea ce am făcut eu altora, mi s-a întors, dar înzecit, sfidând astfel legea fizică (care spune că reacţiunea e egală cu acţiunea). Cine nu crede în Dumnezeu, poate să facă câteva vizite pe la mânăstiri, şi se va convinge. Plecând de la ideea de DEISM, propagată de marele iluminist Voltaire, am observat, destul de târziu că există demonizaţi. Nu unul, mulţi. Dacă te convingi de asta, mai e un singur pas spre credinţa în Dumnezeu. Ţine de fiecare. Extrapolând, dacă există Diavol, există şi Dumnezeu. E cea mai simplă gândire, fără semne de întrebare. Nu ştiu câţi din voi au întâlnit oameni (demonizaţi) pe care cu siguranţă nu i-aţi cunoscut niciodată, dar, care să ştie totul despre voi. Probabil nu mulţi. Muritori suntem toţi. Contează doar cum trăim. Eu sunt un oltean destul de răzbunător, mândru etc. De ceva timp, în afara impulsului de moment, am renunţat la tot. E mai bine. Pedeapsa Divină poate fi mai mult decât putem duce pe umerii noştri.       Uitaţi-vă în jurul vostru. Partea fizică e rezultatul umanităţii. Dar, chiar dacă înţelegem procesele naturii, nu putem să nu îngenunchem în faţa măreţiei ei.             Credem că ştim multe, poate chiar totul. Suntem ignoranţi până în măduva oaselor. Un mare filozof din antichitate, care revoluţionase anumite ştiinţe, fiind cel mai bun în momentul respectiv, pe patul de moarte spune: mor şi nu ştiu nimic. Au fost ultimele cuvinte ale lui. Oamenii trebuie să înţeleagă că şi alţii au făcut greşelile lor şi că pot învăţa ceva din ele. Dar ignoranţa umană nu are limite. Nu am fost şi nu voi fi niciodată egoist. Egoismul întunecă judecata. 
     Dar, despre egoim, cu altă ocazie. 

EFEMERELE

  Probabil multă lume cunoaşte sensul cuvântului efemer. Originea acestui cuvânt provine din limba franceză. Sensul acestui cuvânt e unul simplu şi binecunoscut. Ceea ce nu cunoaşte toată lumea, este insecta cu numele de EFEMERĂ. Este o larvă care trăieşte în apă 2-3 ani, în această perioadă metamorfozându-se. În serile de vară, vedem adeseori deasupra apelor roind nişte gâze care zboară într-o parte şi alta, se lasă pe oglinda apei şi se ridică iarăşi direct în sus. Dacă prindem vreuna, vom vedea că este o insectă mică, fragilă, cu aripi lungi şi transparente, al cărui corp se termină cu trei fire subţiri şi lungi. Sunt efemerele gâze "de o zi" care au ieşit din apă să joace jocul de nuntă şi, după o viaţă în care soarele nu răsare de două ori ,mor. La sfârşit, efemerele cad în apă cu miliardele.

        Viaţa e oricum scurtă pentru toţi locuitorii acestui pământ. Mai contează că trăieşti doar o zi, un an sau chiar mai mult? Nu cred. Ceea ce trebuie învăţat de la natură, din care facem parte de altfel, este că există o ordine firească a lucurilor. Mulţi sunt acei metafizicieni care au căutat, uneori o viaţă întreagă, să găsească sensul vieţii. Sensul vieţii este diferit, ţine de fiecare specie şi individ în parte. Nici măcar două picături de rouă aflate pe aceeaşi frunză nu pot fi identice. Dar, uitându-te totuşi la natură, poţi să aflii câte ceva. Iar în felul acesta să-ţi poţi forma o idee. Imaginaţi-vă cum ar fi dacă ai sta în burta mamei 2-3 ani, iar când în sfârşit ieşi, să nu poţi vedea de două ori răsăritul. Fiecare gândeşte în felul lui, la întrebarea „ce ai face dacă ai ştii că ai decât o zi de trăit?” Nu cred că sunt mulţi care să fie de acord cu acele mici insecte. Omul prin definiţie e un egoist. Probabil fiecare se gândeşte ce ar putea să facă să se simtă bine în acel moment, de parcă am putea părăsi lumea asta cu fericirea în suflet. Nu sunt mulţi altruişti în viaţă pe lângă noi. Iar, în timp, natura egoistă a celorlalţi le contaminează inevitabil sufletul. Omul când vede o astfel de gâză se supără şi încearcă să o îndepărteze sau să o distrugă. Câţi sunt cei care apreciază dăruirea acestei mici insecte? Pariez bani grei că nu sunt mulţi. Probabil un număr nu prea mare de entomologi. Tu câţi cunoşti? 
     N-am înţeles niciodată de ce omul se naşte cu răutate în suflet. Nici nu cred să înţeleg vreodată. E predestinat să facă rău şi să-i rănească pe cei din jurul său. Probabil mă voi întreba toată viaţa. Spre deosebire de acele insecte, noi trăim puţin mai mult. Acesta este norocul societăţii umane. Dacă am trăi decât o zi, nimeni nu s-ar mai gândi la ceea ce e sfânt, la datoria noastră pe pământ. Toţi ar trăi ultima clipă la fel. Nu i-ar interesa clipa următoare. În felul acesta societatea ar dispărea destul de repede. Dacă e cineva care nu e de acord cu ceea ce am scris şi gândesc, îl rog să posteze contrariul. Sper să pot fi combătut. E o viziune sumbră. Îmi aduc aminte că, cu mult timp în urmă, în copilărie, am auzit un epitaf superb:
  „Plângând tu te-ai născut pe-acest pământ,
  Cei ce te-au aşteptat, te-au aşteptat râzând.
  Iubeşte ca atunci când te vei stinge,
  Râzând să-i părăseşti pe-acei ce te vor plânge.”
  Îmi călăuzeşte paşii, iar cu toată răutatea umană din jurul meu, continui să zâmbesc. Nu o să renunţ să fiu darnic, nu o să-mi pierd speranţa că voi întâlni fericirea şi nici nu mă voi răzbuna pe cei care mi-au făcut rău. Chiar dacă iertarea e un atribut divin, chiar dacă cei care mi-au făcut rău nu şi-au cerut scuze, eu iert…